marți, 7 februarie 2012

Glasul inimii

Iti ofer in dar cartea sufletului meu ... Citeste-mi sufletul fila cu fila ... cu multa rabdare ... simte emotia, sentimentele ... caci ele se sterg si se scriu mereu altfel de la primul cuvant pana la ultimul rand ... simte vibratia sufletului ce tremura sub atingerea ta si se infioara la fiecare rostire a povestii scrise in el ...In cartea sufletului meu, se astern mii de lacrimi si suspine, caci uneori doare si doare al naibii de tare... si doare cu fiecare respiratie, pana incep sa curga picaturii de sange de pe filele albe ... ce se vor sterge cand vei da pagina si vei vedea un trandafir rosu uscat ... caci au fost tot atatea iubiri uscate de timp si ... ele se tranforma in pasari negre si zboara tot mai departe si ajungi sa vezi file albe, file goale, file ce asteapta sa fie scrise ..

miercuri, 6 iulie 2011

Pe culmile disperarii de Emil Cioran

Monopolul suferintei.
Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectie, care scoate din rindul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decit, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi ramine de vazut daca e posibila o ierarhie de valori.
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista si suferinte mai groaznice, ca poti sa mori cazind bucati de carne din tine, farimitindu-te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constiinta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intampla si daca se intimpla cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atit de impresionat in fata suferintei, incat imi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decat una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atat de mare cat paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incinta, n-as putea scrie totusi o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata decat cea durabila - daca purifica in primele faze, in ultimele timpeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pina la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegind ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cita dezagregare si cita otrava, dar si cita fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie. 

luni, 16 mai 2011

Desteptarea Evei - Alice Miller

De ce a plantat Dumnezeu copacul cunoaşterii binelui şi răului în mijlocul grădinii paradisului, dacă nu voia ca cei doi oameni creaţi de el să mănânce din fructele lui? De ce şi-a dus în ispită creaturile? De ce avea nevoie de aşa ceva, din moment ce era Dumnezeu cel atotputernic, care crease lumea? De ce avea nevoie să-i forţeze pe cei doi oameni la supunere, dacă el era Dumnezeu cel atoateştiutor? N-a ştiut că atunci când a creat omul a dat viaţă unei fiinţe care este curioasă şi că a silit-o să-şi nege propria natură? Dacă i-a creat pe Adam şi Eva ca bărbat şi femeie, care se completează sexual, cum a putut în acelaşi timp să pretindă ca ei să-şi ignore sexualitatea? Şi de ce ei ar fi făcut acest lucru? Şi ce s-ar fi întâmplat dacă Eva nu muşca din măr? Atunci cei doi nu s-ar fi împreunat sexual şi nu ar fi zămislit urmaşi. Ar fi rămas lumea fără oameni? Ar fi trăit Adam şi Eva veşnic, singuri, fără copii?
De ce este procrearea indisolubil legată de păcat şi actul naşterii de dureri? Cum este de înţeles faptul că pe de o parte Dumnezeu a planificat ca cei doi oameni să rămână sterpi, dar pe de altă parte geneza ne vorbeşte de păsările care se înmulţesc? Deci avea şi Dumnezeu noţiunea de urmaşi. Mai departe se spune despre Cain că s-a căsătorit şi a avut copii. De unde şi-a luat o femeie, dacă nu mai erau pe lume decât Adam şi Eva, Cain şi Abel? De ce l-a respins Dumnezeu pe Cain când acesta şi-a arătat gelozia? Oare nu Dumnezeu însuşi a trezit în el pizma, preferându-l într-un mod atât de evident pe Abel?
Nimeni nu voia să-mi răspundă la aceste întrebări, nici în copilărie nici mult mai târziu. Lumea era indignată, căci puneam sub semnul îndoielii atotştiinţa şi atotputerea lui Dumnezeu şi simţeam că explicaţiile care-mi erau oferite erau ilogice şi contradictorii. De cele mai multe ori mi se răspundea evaziv, de exemplu: Nu trebuie să iei totul textual, acelea sunt numai simboluri. Simboluri pentru ce? întrebam eu, dar nu primeam nici un răspuns. Sau mi se spunea: în biblie sunt şi foarte multe lucruri adevărate şi înţelepte. Nu negam asta. Dar de ce să accept şi ceea ce simt că este ilogic? se întreba copilul.
Ce să facă un copil, orice copil, cu asemenea reacţii? Copilul nu vrea să fie respins sau urât, aşa că se supune. Asta am făcut şi eu. Dar prin asta nevoia mea de a înţelege nu dispăruse. Neputând să-mi explic motivele lui Dumnezeu am căutat mai departe, ca să înţeleg măcar motivele acelor oameni care se declarau atât de uşor mulţumiţi cu contradicţii.
Oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să găsesc nimic rău în ceea ce făcuse Eva. Dacă Dumnezeu i-ar fi iubit pe cei doi oameni, nu i-ar fi vrut orbi. Oare într-adevăr şarpele a ademenit-o pe Eva în “păcat” sau acela a fost însuşi Dumnezeu? Dacă un muritor normal mi-ar arăta un lucru demn de râvnit şi mi-ar spune că nu am voie să mă ating de el, asta mi s-ar părea o cruzime. Despre Dumnezeu nu avem voie însă nici să gândim acest lucru, darămite şi să-l spunem. 

joi, 5 mai 2011

gaston bachelard - apa si visele

Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi fluviu, pentru că, în profunzimea sa, fiinţa umană are destinul apei care curge.Este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pământ. Fiinţa menită apei este o fiinţă în derivă, ea moare în fiecare clipă, ceva din substanţa ei se prăbuşeşte neîncetat. Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului, care străpunge cu săgeţile sale cerul, moartea cotidiană este moartea apei...
Nu întâmplător, psihanaliza a marcat cu semnul lui Narcis iubirea pentru propria-i persoană, pentru chipul său aşa cum se reflectă într-o apă liniştită. Într-adevăr, chipul omenesc este înainte de toate un instrument de seducţie. Oglindindu-se, omul pregăteşte, ascute, lustruieşte acest chip, această privire, toate, instrumente ale seducţiei. Oglinda este un KRIEGSPIEL al iubirii ofensive.

cuvinte alese

haide-ti sa alegem dintre toate cuvintele auzite, rostite si citite, pe cele mai frumoase si sa le comentam.

sâmbătă, 30 aprilie 2011

A ta privire...

A ta privire…

A ta privire cu-ale mele gesturi
Nu au, demult, nimic, nimic comun.
Să cred în jurăminte ruginite,
Ar însemna să par a fi nebun!

Cât de infim e să rosteşti cuvinte, 
Să pari a fi un înger diafan.
E-atât de simplu să-ngâni jurăminte
Pe care-apoi, să pari că le-ai uitat!

Momentul când mi.ai apărut în cale
M-a scos din minţi, nici nu mai ştiu cu ce
Atingeri, mângâieri, vorbele tale
Erau iubirea ce azi nu mai e!

Şi cât cinism stătea-n vorbele tale!
Cum aprindeau în mine calzi fiori.
Făcei să-mi cadă lumea la picioare,
Dar nu vroiai decât să mă omori.

Azi nu mai simt durerea cianurii
Azi nu te mai privesc în ochi
Nu a rămas decât o urmă-a nebuniei
Ce între mine şi-ntre tine-a fost!

marți, 4 ianuarie 2011

ce este iubirea?

A iubi este insasi legea vietii, asa cum reiese din articolul legea iubirii. Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.
Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.